În toate manualele despre jurnalism scrie că rolul ziaristului e să afle că are loc un incendiu, să meargă la fața locului și să relateze despre cum pompierii sting focul. Atât.
N-am fost niciodată de acord cu această abordare și n-am făcut niciodată poze areactiv, cu mâinile în sân.
Cu 10 – 15 ani în urmă eram convins că ziariștii, dacă-și duc subiectele până la capăt, dacă se bat până în pânzele albe să îndrepte ceva, reușesc. Și că n-are sens să scrii nici măcar un rând dacă acel text nu e precedat de pornirea de a schimba ceva în bine.
Este motivul pentru care am și înființat o asociație, în al cărei statut scrie că se ocupă inclusiv de ”sprijinirea înfăptuirii justiției”. A fost subterfugiul legal găsit de mine pentru a transfera și în justiție unele demersuri de corijare a unor stări de fapt oribile și de sancționare a celor care le-au generat.
Au fost și înfrângeri, și eșecuri. Lupte total disproporționate care m-au erodat, m-au măcinat și m-au deconectat prea mult de viața de familie la care are dreptul orice om. Dacă e să – mi răspund, cu onestitate, în primul rând mie, acum, n-a meritat. Nicio zi, nicio oră. Nici măcar faptul că la sfârșit te poți consola și dezvinovăți cu gândul că tu ești diferit pentru că măcar ai încercat. Nu. Și nu e nicio diferență, nimeni nu e diferit, toți suntem la fel de înfrânți.
Notorietate? Da. Dar ce faci cu ea, dacă te caută toți mai mulți oameni și nu poți să-i ajuți, fiindcă n-ai aparatul necesar în jur? Te încarci cu toate problemele lumii, ca o stație de epurare de cătun montată la un oraș.
În timp ce eu îmi derulam planul măreț și penibil de îndreptare a lumii din jur, printr-un melanj credeam eu deștept de ziar + ong, justiția devenea tot mai defectă și tot mai opacă, în funcții publice ajungeau din ce în ce mai mulți proști și/sau ticăloși, iar cei mulți se retrăgeau tot mai strident la ale lor, la salariile lor de mizerie, la facturi, la rate, la ziua de azi și la nicio speranță pentru ziua de mâine.
S-a ajuns la asta și pentru că, ușor – ușor, au rămas tot mai puțini ziariști independenți, iar breasla presei a ajuns una dintre cele mai dezbinate și detestate, din România. Iar trendul e ca ziariștii să devină la fel de înjurați ca politicienii.
Astăzi, cei care decid ce se-ntâmplă în fiecare localitate din România și cu fiecare om în parte au legături tot mai vagi cu realitatea, cu adevărul și cu binele. Pe ei nu-i mai ating nici dezvăluirile care se fac, din când în când, la televiziunile de știri cu audiențe impresionante, nici măcar elogiile, pentru că li se-ntâmplă asta în exces și li s-au atrofiat până și receptorii plăcerilor porcești. Magistrații și polițiștii, în majoritatea lor, le sunt la degetul mic, le pricep poftele din priviri, îi unesc vacanțele din insulele greu accesibile, afacerile cu statul prin interpuși, moravurile și tabieturile fine și costisitoare, apartenența la lumea bună.
România de azi este un eșec deplin al tuturor celor care au crezut că se poate schimba ceva în bine.
Ca ziarist, tot ce mai poți face, real, astăzi, în țara asta, e să fotografiezi proporțiile dezastrului, cât de departe pot merge ei în ticăloșia și/sau prostia lor. Să nu te duci la un Tribunal ca să cauți dreptatea, ci ca să arăți cât de ticălos este, uneori, judecătorul. Și dacă reușești asta, da, e o victorie, comparativ cu deșertul din presa ”oficială” și ”oficioasă”.
Să ajungi dincolo de comunicatele auto-adulatoare pe care le aruncă ei presei, prin grupurile de Whats App înființate de fiecare partid și de fiecare instituție publică, pentru furajarea ziariștilor care fac ”jurnalism” din vârful patului și care intră-n panică atunci când nu le parvine nicio ”știre” pe telefon și nu-și fac planul editorial. Asta, da, este o misiune realizabilă.
Prin acest proiect editorial e limpede că nu vom repara nimic. Dar ne asumăm să fotografiem fidel proporțiile dezastrului și să strângem în jurul nostru din ce în ce mai multă lume. Angajați, colaboratori, voluntari, sponsori sau simpli cititori.
Dacă vom reuși să ne adunăm suficient de mulți, să ne facem auziți din ce în ce mai tare și dacă vor fi din ce în ce mai multe proiecte editoriale de acest tip, e posibil să ajungem într-o zi să vedem Cerul și să credem că se mai poate schimba ceva în bine. Dar, deocamdată, tot ce putem face, real, e să măsurăm hăul și pe aceia care ne-mping în el..
Cu asta ne vom ocupa noi, aici, în ziarul independent FRONTUL, și în jurul lui.
1 Comment